Totul a început… când am rămas însărcinată, bineînțeles. Dar, cu adevărat, a început când ne-am dat seama ce fel de naștere ne dorim pentru fiica noastră. Aveam vagi idei despre asta dinainte de a afla că o viață crește în mine, dar doar când totul a devenit real am început să îmi pun tot felul de întrebări și să mă pregătesc.
Eu și Rafa știam deja de câțiva ani că, atunci când va fi momentul, vom dori amândoi să participăm la venirea pe lume a copiilor noștri. Nu a fost cazul să trebuiască să îl conving (cum m-au întrebat unii), sau să îl supun riscului de a „leșina pe acolo” (cum chiar recent am șocat pe cineva). Nu a fost vorba despre așa ceva, ci pur și simplu așa ni se părea firesc amândurora. Amândoi suntem părinți, amândoi suntem responsabili de această nouă viață, și amândoi suntem îndreptățiți, dar și datori, să îi fim alături încă din primele clipe. Și nici nu s-a pus problema să îmi fac griji că „oare ce-o să creadă despre mine dacă mă vede așa?” O să creadă că sunt frumoasă și puternică, și o să aștepte, sufere, plângă, râdă alături de mine. De noi.
De la asta a început toată povestea aceasta – de la faptul că ne doream o naștere naturală, firească, cât mai nemedicalizată, la timpul la care copilul decide să vină, fără inducere sau amenințări cu cezariana, ne doream să avem dreptul să petrecem primele zeci de minute singuri, cu fetița noastră, și ne doream să nu ni se impună nimic din ce nu consideram noi necesar sau ce nu constituia o urgență. Bineînțeles, nu am fost nicio clipă absurdă, am înțeles că se pot întâmpla lucruri neprevăzute și mi-am propus să fiu cât mai flexibilă și dispusă să mă adaptez la ceea ce urma să simt.
Primul lucru pe care l-am făcut când am aflat că sunt însărcinată a fost să încep să citesc mult – mai întâi, despre schimbările fiziologice care au loc atât în corpul meu, cât și în corpui noii vieți, iar apoi, despre emoții, trăiri, mecanisme psihologice, creierul bebelușului, parenting conștient (am aici un articol despre tot ce am citit în sarcină). Iar al doilea cel mai important lucru pe care l-am făcut a fost să mă înscriu (împreună cu soțul) la un curs de hypnobirthing, organizat de Andreea Dascălu.
Pe scurt, ca o paranteză, hypnobirthing este despre tehnici de respirație, exerciții și metode prin care să fii cât mai aproape și cât mai încrezătoare în corpul tău. Nu e hipnoză, ci e meditație, relaxare, masaj, respirații etc.
Eu mi-am dorit să nasc natural. Știam că pot, știam că sunt capabilă (cu toate că am avut super multe temeri și anxietăți legate de subiectul ăsta, în sinea mea, știam că suntem programate genetic pentru asta și că, în afară de mica posibilitate de a exista o urgență, pot să o fac), și că voi reuși. Dar îmi doream să fac experiența asta cât mai frumoasă și cât mai ușoară (după ce am născut mi-am dat seama că nașterea poate fi oricum, numai ușoară nu – sau nu pentru mine – dar cu intenția asta m-am înscris eu la curs).
Am participat la 5 ședințe de vreo 3 ore fiecare, mereu împreună cu Rafa, ni s-a explicat absolut tot ce înseamnă nașterea și am fost purtați prin toate variantele și posibilitățile care țin de nașterea naturală. Andreea, cu vocea ei calmă, ne-a ajutat să ne eliberăm de unele temeri, prin meditație, și ne-a facilitat accesul către multe video-uri, filme, cărți și informații despre nașterea naturală. Am văzut nașteri foarte frumoase în apă, nașteri acasă, nașteri la spitale unde femeilor le era respectat dreptul la intimitate – toate, alături de tații copiilor. Așa ne doream și noi.
Și, în urma cursului, ne-am dat seama că nu puteam avea ce ne doream, aici (în Timișoara). Nu voiam să nasc acasă, oricât de frumos ar fi (e frumos dacă există o infrastructură bine pusă la punct, în caz de urgență – altfel, mi se pare doar riscant), iar spitalele de stat ieșeau din discuție.
Și, pentru că varianta spitalului privat de la noi din oraș nu permitea participarea ambilor părinți la naștere, din cauza pandemiei (a fost permisă chestia asta pe la mijlocul sarcinii mele, prin vară, când restricțiile se mai diminuaseră, dar din septembrie s-a interzis din nou), am ales să mergem la Oradea.
Citisem despre spitalul Euclid din Oradea și despre Armonia din Constanța că erau singurele spitale din țară care au permis accesul taților la naștere pa toată durata pandemiei (și încă îl permit). Asta a inițiat dorința mea de a naște acolo, dar ulterior am aflat că la acest spital erau favorizate și celelalte lucruri pe care ni le doream noi (care, în Timișoara, nu ne erau garantate): ora magică, clamparea întârziată a cordonului ombilical, spălarea bebelușului abia după 24 de ore de la naștere, faptul că nu li se oferă bebelușilor lapte praf (decât în cazuri justificate), faptul că bebelușii nu sunt aspirați sau separați de mamă în primele minute după naștere (la fel, decât în cazul unei urgențe), dar și faptul că nu se discută despre inducerea nașterii dacă bebele întârzie (confirm asta – doctorița mea nu m-a presat în niciun fel, și am născut la 41 de săptămâni și o zi). Ne-a luat mult timp să luăm decizia de a naște la Oradea (cu toate că, îmi dau seama acum, a fost evident din prima că acolo voi naște), fiindcă implica un efort puțin mai mare din partea noastră.
Am stat acolo aproape o lună, deci a trebuit, practic, să ne mutăm acolo, în așteptarea micuței Lea. Noi am plecat prin săptămâna 39, iar ea a decis să vină pe lume la 41 de săptămâni și, pentru că la 2 zile după externare ne-am reinternat pentru a trata icterul cu lampă UV, totul a durat vreo 4 săptămâni.
Experiența la Oradea a fost frumoasă. Chiar dacă mi-a fost greu să mă mut, să schimb mediul pentru o perioadă atât de lungă, într-o perioadă atât de vulnerabilă a vieții mele, trebuie să recunosc că mi-a prins bine un moment doar pentru mine, înainte de naște. Doar pentru noi, de fapt, pentru mine și Rafa. Ne-au prins bine trei săptămâni de relaxare, de recalibrare, de liniște – cu toate că Lea ne-a testat puțin răbdarea.
La Oradea am contactat și o doula (pe Andreea Venig, pe care o recomand din tot sufletul), pentru că ne-am dorit să avem lângă noi, pe tot parcursul travaliului, pe cineva care știe să ne îndrume. Făcusem cursul de hypnobirthing și aveam încredere în medicul meu de acolo (Lacsiko Szidonia), dar nu îmi doream să plec spre spital după primele contractii, ci să stau cât mai mult acasă, în mediul meu (sau, într-un mediu mai familiar) și să ajung la spital cât mai aproape de momentul nașterii.
Cu Andreea am discutat pe tot parcursul șederii noastre acolo, ne-a vorbit și despre particularitățile spitalului, pentru că ea mai participase la nașteri acolo (ceea ce mi-a dat și mai multă încredere), a fost promptă la fiecare mesaj nedumerit al meu (a început, sau nu, travaliul?), și a super promptă și dedicată când chiar a fost momentul de a veni spre noi, înainte de a naște.
Și, pentru că tot am ajuns aici… nașterea.
Ei bine, nașterea Leei a debutat cu o săptămână întreagă de travaliu sau travalii false, în care noaptea eram convinsă că urma să nasc imediat, dar a doua zi totul revenea la normal, situație urmată de vreo 40 de ore de travaliu real. Au fost o zi și o noapte de contracții foarte dese (le aveam la 5-6-7 minute de la început, nu s-au rărit deloc) și cât de cât intense, dar suportabile.
Când contracțiile deveniseră și mai intense și, pentru că doctorița mea chiar era la spital atunci, am decis să mergem într-acolo să verifice care este stadiul. Nu-mi dădeam seama absolut deloc în ce stadiu eram, fiindcă nu mai născusem niciodată, dar am fost ușor dezamăgită când am aflat că, după vreo 30 de ore de travaliu, dilatația colului era de doar 2 centimetri. Dezamăgită și nerăbdătoare, am pornit înapoi spre casă fiindcă, așa cum ziceam, nu-mi doream să stau la spital o zi întreagă. Pe drum spre casă, contracțiile deveniseră mult muuuult mai intense, așa că, în momentul în care am ajuns, am umplut cada cu apă și am petrecut vreo două ore acolo.
Au fost niște ore foarte intense. Probabil că apa m-a ajutat și a luat din presiune și durere, dar contracțiile se intensificau de la una la alta – erau din ce în ce mai puternice, și îmi era extrem de greu. Nu reușeam să mă odihnesc între ele, așa cum învățasem și îmi propusesem în urma cursului, fiindcă erau foarte dese.
Am tras de timp cât am putut de mult, înțelegând că travaliul meu avansează încet dar, când am simțit că nu mai pot face față, am decis să mergem la spital. Nu ăsta fusese planul, dar mi-am dat permisiunea să fac ceea ce simțeam și să îmi ascult instinctul. Când am ajuns, medicul de gardă mi-a făcut tușeul vaginal și, imediat după, a sunat-o pe doctorița mea. Aveam dilatație 4-5 centimentri, și când am auzit am spus instantaneu că îmi doresc anestezie epidurală. La telefon, am întrebat-o, totuși, pe doctorița mea, ce părere are, iar ea mi-a spus (o să rețin mereu): „e alegerea ta, dar dacă simți că nu mai poți acum, e cel mai bine să o faci, pentru că e posibil să fii prea epuizată la expulzie și așa se ajunge la cezariană”.
Îmi doream o naștere cât mai nemedicalizată dar în același timp, nu-mi doream să demonstrez nimic nimănui, prin nașterea fiicei mele. Am simțit că sunt epuizată și că nu mai pot face față și, în acel moment, am fost sigură că nu voi rezista până la final.
Și a fost cea mai bună alegere. În mai puțin de 2 ore ajunsesem la dilatație completă, timp în care simțeam presiune, dar nu și durere, și am reușit să stau de povești cu Rafa și cu Andreea și să mă relaxez.
Ultima oră a fost și cea mai grea, pentru că efectul anesteziei trecuse, nu mai puteam primi doză extra și trebuia să nasc. A fost o oră de contracții din 2 în două minute, în care am împins literalmente încontinuu. Nu m-am văzut în oglindă, dar sunt absolut convinsă că eram desfigurată. Nu-mi doresc să panichez pe nimeni care îmi citește acum articolul, dar nici nu cred că e potrivit să ascund adevărul, așa că, o spun: spre final, nu credeam că o să mai fiu acum aici, scriind acest articol.
Și apoi… Lea a venit <3. Era ATÂT de mică și minunată! Am primit-o pe piept, imediat, m-au ajutat să o pun la sân, Rafa i-a tăiat cordonul ombilical și apoi am rămas toți trei singuri, pentru vreo o oră.
A fost magic. Încredibil de greu, dar foarte frumos. Nu cred că mai găsesc în memorie o experiență la fel de intensă și de frumoasă. N-a fost cum îmi imaginam – dar nici nu aveam cum să îmi imaginez așa ceva. Și, cel mai important pentru mine este faptul că, oricât de dificil a fost, m-am simțit safe. Privind în urmă, îmi dau seama că n-am avut niciun moment de nesiguranță, de frică, de panică. Nu știam ce va urma, dar faptul că Rafa era cu mine, faptul că aveam încredere în medic și în doula, dar și faptul că ne-am pregătit prin metoda hypnobirthing mi-au dat putere. Sunt sigură că aș fi reușit și fără toate astea, dar experiența nu ar fi fost la fel de completă. Ar fi lipsit ceva, și nimic n-ar mai fi fost la fel.
Dacă vi se pare mai ușor de urmărit, am făcut și un vlog despre întreaga experiență:
roxanapuris.blog 