Cum am ajuns până în Elveția și înapoi, cu autorulota, cu un bebe de 7 luni…

… și nu ne-am pierdut cu firea – ar fi titlul complet al acestui articol.

timp de lectură: 9 minute

Da, am ajuns până în Elveția (adică un drum de 17 ore), am făcut un tur al țării, am ajuns și în Dolomiți (încă vreo 15-20 ore de condus, în total, printre locațiile pe care le-am vizitat), și ne-am și întors (încă vreo 12 ore)… toate astea, cu destul de multă liniște sufletească și cu aproape deloc haos.

Ca să vă introduc în context, chiar înainte de această vacanță, Lea a avut o perioadă foarte tumultoasă în ceea ce privește drumurile cu mașina, perioadă care a durat cam… 4 luni. Da, la început nu am avut probleme cu excursiile și dormea tun în timp ce noi conduceam; dar la început era nou născut, iar nou născuții oricum dorm mult. După 3 luni, a început să diferențieze foarte bine ziua de noapte, somnurile de zi s-au stabilizat, cât de cât (nu în sensul că erau mereu la fel sau la aceeași oră – nici pe departe – dar erau mereu 4, și aveam o oarecare rutină), avea perioade de veghe din ce în ce mai consistente și active și nu mai putea fi vorba de drumuri lungi cu mașina.

Vacanța aceasta o plănuiserăm de când ea era mică-mică și am fost invitați la nunta la care am participat (scopul principal al excursiei), și a început să se concretizeze când am reușit să găsim autorulota potrivită pentru noi – o căutam de mult și aveam deadline, impus de noi, bineînțeles, să o găsim până la finalul primăverii, ca să ne putem pune în aplicare planurile de călătorii. Dar, când am plănuit noi totul, nu știam cum va fi Lea, cum se va dezvolta, ce personalitate va avea și care vor fi nevoile ei; noi gândeam totul din perspectiva noastră și având doar experiența roadtrip-urilor în 2, de dinainte de a fi părinți.

Ei bine, după 3-4 luni, Lea a început să fie foarte foarte agitată pe orice drum cu mașina, oricât de scurt ar fi fost el. Chiar și mersul la pediatru sau orice drum prin oraș (maxim 20 de minute, că Timișoara-i mică) era o provocare. Plângea mult, se zbătea, dormea extrem de puțin (pe un drum de 2 ore până la bunicii mei, a dormit doar 20 de minute, cu toate că era ora ei de somn și în mod normal, acasă, ar fi dormit aproximativ 2 ore). Noi, pe de altă parte, nu mai știam ce să facem. Eu, fiind parțial (sau mai mult) disperată, am încercat de toate: ba să stau cu ea în spate (ca să o distrez), ba să stau în față (ca să nu o încurc sau distrag), ba să oprim din 3 în 3 minute ca să o liniștesc sau să o alăptez, ba să nu mai oprim atât de des și să nu intervin imediat, ci să aștept puțin, să îi vorbesc, să îi fiu alături dacă are nevoie să plângă…

*Aș vrea să menționez că niciodată nu o las să plângă singură. Sunt momente în care, dacă plânsul ei nu are nicio justificare fizică – foame, sete, somn etc. – consider că înseamnă descărcarea emoțiilor, și e ok acest lucru. Are dreptul să simtă, așa că nu încerc să o opresc din plâns cu orice preț. Nu o las niciodată să trăiască singură aceste greutăți, îi spun că sunt acolo pentru ea (și chiar sunt), dar nu fac tot posibilul să o opresc instantaneu. Scopul meu principal este ca ea să ajungă un adult responsabil și echilibrat emoțional, și nu să scutesc vecinii de puțin plâns.

Ei bine, nimic din toate acestea nu a funcționat. Devenise un haos. Noi ne doream, în continuare, foarte mult, să facem acest roadtrip prin Elveția, dar perspectiva unui drum atât de lung cu un bebeluș care nu suportă mersul cu mașina ne speria teribil. Am luat în considerare chiar și să nu mai mergem (până în ultima zi înainte de plecare, chiar dacă pregătisem deja totul, nu eram convinși că vom pleca), dar am hotărât, totuși, să încercăm câteva lucruri pe care le voi detalia mai jos, pentru a veni în preîntâmpinarea acestui drum; drum care, după cum s-a dovedit ulterior, a avut succes.

Terapia mea și metoda VIS (vorbitul în somn)

Faptul că fac terapie dinainte de a rămâne însărcinată m-a ajutat enorm de mult în gestionarea emoțiilor și a trăirilor, în înțelegrea anumitor tipare comportamentale și mecanisme de autoapărare la care recurgeam (sau, încă recurg) și motivul pentru care fac asta, m-a ajutat să înțeleg cât de mult suntem influențați de părinți (eu de ai mei, în copilăria mică, dar și cum o influențez eu pe Lea) și să vindec anumite părți din mine care păreau de neacceptat.

Vorbind cu terapeuta mea despre provocarea mersului cu mașina, în repetate rânduri, pe parcursul mai multor ședințe, m-a întrebat ce anume e diferit la mine atunci când mergem cu mașina (până am înțeles, într-un final, ce voia să spună)? Primele mele reacții au fost… nimic, evident, ce sa fie diferit? Dar lansându-mi această temă de gândire, am început să aloc energie găsirii unei justificări. Mi-am amintit, la un moment dat, de o întâmplare de mult uitată și ascunsă în vreun sertar al subconștientului meu (amintire recurentă în copilărie dar, fiindcă ai mei mi-au negat vreo asociere cu realitatea, era una dată uitării). Încă nu știu exact ce anume s-a întâmplat, cu adevărat, și nici nu e important acum, dar amintirea mea este că eram mică și eram terifiată; un drum cu mașina de când eram mică m-a speriat foarte tare – plângeam, simțeam că lumea se năruie etc. Mi-am dat seama, apoi, că eu dintotdeauna (posibil în urma acestei experiențe), am privit drumurile cu mașina cu o anume anxietate. Nu cu aceeași anxietate de zbor, pe care am dezvoltat-o adult fiind, conștient și pe care o pot, oarecum, gestiona; ci cu o anxietate care se simte precum a doua natură. De fapt, nici nu am considerat vreodată că era ceva anormal în această percepție a mea, până acum, când am discutat aspectul acesta în terapie.

Faptul că înainte cu câteva zile de orice drum cu mașina în afara orașului, unul dintre gândurile mele este că… „sper să ne mai și întoarcem” cu siguranță nu denotă liniște, și cu siguranță că îi transmiteam aceste emoții și Leei.

M-a ajutat mult conștientizarea acestor aspecte, și doar simplul fapt că am înțeles cred că a scăzut din anxietatea mea și din energia pe care o transmiteam cu privire la drumurile cu mașina, așa că a contat mult în adaptarea Leei.

Dar, ca să fie treaba-treabă, mi-am propus să încerc să o eliberez pe Lea de acastă presiune, la care sigur am supus-o. Citisem despre tehnica VIS (vorbitul în somn), iar terapeuta mea mi-a dat mai multe detalii: nu e nicio vrăjitorie, dar într-o anumită fază a somnului (cel adânc, cam de la mijlocului unui ciclu de somn), creierul e capabil să absoarbă, în mod inconștient, foarte multe informații; probabil ați auzit și despre învățarea unor limbi străine în somn sau despre meditații ghidate în timpul somnului – ei bine, este același principiu. Așadar, timp de vreo două săptămâni înainte de plecare, i-am vorbit Leei în somn, seară de seară, după ce adormea. Nu cred că e important ce i-am spus (uneori nici nu am spus foarte multe, am simțit că e de ajuns să mă conectez cu ea și să simt că am înțeles baza fricii ei), dar, în principiu, am asigurat-o că emoțiile adulților sunt doar ale lor, ei trebuie să și le gestioneze singuri, că ea nu are de ce să le preia asupra ei și, nu în utimul rând, că e în siguranță – oricând, dar și în mașină.

Dacă a funcționat, nu pot să spun cu exactitate și nu cred că pot cuantifica aportul pe care l-au avut toate aceste lucruri asupra succesului nostru de a reuși să ajungem până în Elveția și înapoi cu autorulota, dar eu simt că au contat.

Schimbarea scaunului de mașină și alegerea unuia din gama premium

Lea a avut, încă de la naștere, un scaun de mașină de tip scoică, care ne-a fost foarte de folos, pentru o perioadă (mai ales având în vedere că, la începutul părințelii, habar nu aveam ce tip de scaun ar fi cel mai potrivit); a mai fost și destul de util fiindcă se putea monta direct pe partea de cadru a căruciorului pe care l-am avut la început (ce-i drept, nu am prea profitat de această funcționaliate, dar este una utilă).

A dormit foarte bine în el când era micuță dar, cum spuneam mai devreme, nou născuții oricum dorm mult și bine, cam oriunde. Apoi, tot în jurul vârstei de 4 luni, am început să ne dăm seama că scoica nu mai era ok pentru ea. Și spun asta din două motive: Lea era deja mărișoară, așa că nu mai încăpea atât de bine în el (părea că stă destul de îngrămădită și nu avea loc să se miște prea mult), iar al doilea motiv este faptul că înclinația era, mereu, aceeași (nici suficient de înclinată pentru somn, dar nici îndeajuns de verticală pentru perioadele de veghe). Am tot amânat documentarea despre scaune și alegerea unuia nou, fiindcă ne gândeam că e încă prea mică pentru un scaun de copil (din acelea recomandate pentru o greutate de peste 9kg), și nu prea știam ce alte variante există.

Dar, având în perspectivă această călătorie și dându-ne seama că scoica pe care o aveam nu ne va întâmpina nevoile, am luat legătura cu Dan Cruceru de la taticoolshop.ro, și i-am cerut părerea. Despre puține lucruri pot să spun asta, dar a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în viața mea.

Dan ne-a prezentat scaunul Cybex Sirona zi i-size, un scaun din gama premium de la Cybex, foarte lăudat, cu note foarte bune, din categoria scaunelor auto ce se supun noilor normative UN R129/02 i-Size, potrivit pentru copii între 0 și 4 ani și, cum aveam să aflăm ulterior, extrem de confortabil atât pentru părinți, cât și pentru copil.

Prima și o foarte folositoare funcționalitate a lui este faptul că se rotește la 360 de grade, astfel că e foarte ușor să așezi copilul în el, chiar dacă spațiul din mașină este limitat, fiind posibile atât orientarea rear-facing (recomandată până la minim 1 an și 3 luni), dar și front-facing (pe care noi am folosit-o când Lea mânca, de obicei când mașina era parcată). Al doilea detaliu important și foarte util sunt cele 6 trepte de înclinație în poziția rear-facing (pozițiile cele mai de jos fiind foarte comode pentru somn) și cele două trepte în poziția front-facing.

Noi am decis să conducem cel mai mult când Lea dormea, așa că ne-a fost foarte util faptul că puteam să înclinăm scaunul la maximum (și devenea, practic, aproape ca un pătuț), pentru ca ea să stea comod, să doarmă bine și să nu îi pice capul în față (cum se întâmpla, uneori, în scoică). Mai mult decât atât, posibilitatea înclinării în atât de multe trepte mai este utilă fiindcă mașinile au, și ele, diferite unghiuri de înclinație a banchetei (noi avem, spre exemplu, o banchetă mai sport în Jeep, și una perfect orizontală în autorulotă).

Pentru că Lea adoame pe la ora 7-8 seara, perioada principală în care parcurgeam drum era în timpul serii, puțin înainte de ora ei de culcare. Porneam pe la ora 19, după rutina ei de culcare (în care totul, mai puțin locul în care dormea, se desfășura ca acasă, pentru a păstra cât mai multe elemente familare), apoi ea adormea (ori singură, ori opream ca să o adorm eu la sân sau în brațe, și reporneam după ce o puneam din nou în scaun), iar apoi conduceam vreo 4-5 ore, până pe la ora 23-24. După care, parcam autorulota, o transferam în pătuț și ne culcam și noi; astfel că puteam să ne odihnim, cu toții, peste noapte, până la trezirea Leei (în general, pe la 7-8 dimineața). Am făcut asta timp de 3 zile, la drumul de dus, și timp de 2 zile, la cel de întors. Suplimentar, au mai existat și parcurgeri secundare de drum, ziua, care erau, majoritatea, tot în timpul somnului ei, dar au fost multe și în timp ce era trează.

Faptul că scaunul se înclină în 6 trepte a fost foarte util și pentru perioadele în care conduceam și Lea era trează pentru că, practic, după ce se trezea, ridicam scaunul în poziția verticală și începeam joaca; iar când îi era foame, opream autorulota și întorceam scaunul în poziția front-facing, în care scaunul stă perfect la verticală, pentru a o putea hrăni liniștită.

Eu cred că schimbarea scaunului a contat enorm și ne-a ajutat, practic, să reușim să facem acest drum. Din momentul în care l-am montat în mașina noastră de oraș, înainte cu câteva zile de plecare, s-a produs o schimbare vizibilă – în primul rând, Lea nu a mai plâns imediat după ce am pornit mașina, iar pe lângă asta, a fost primul drum cu mașina în care a adormit (și a dormit vreo o oră), după luni întregi de haos. Așadar, pentru noi a fost o alegere foarte bună.

Lea a crescut, s-a dezvoltat și a început să se adapteze din ce în ce mai repede la schimbări

Acesta nu este, absolut deloc, meritul vreunuia dintre noi sau vreo acțiune de-a noastră, a părinților, dar merită menționat faptul că fiecare perioadă este fix asta – doar o perioadă trecătoare, cu bune și cu mai puțin bune. Cu excepția primelor 3-4 luni, când orice puseu sau salt mental ne lovea fix în moalele capului, iar faptul că Lea creștea nu ne făcea viața mai ușoară – ei bine, exceptând acea primă perioadă, pot spune că pe măsură ce bebelușul crește, devine din ce în ce mai ușor. E posibil să fie un mix între „devine mai ușor” și „ne adaptăm și ne obișnuim” (poate mai mult ultima variantă), dar cert e că ne adaptăm, cu toții.

Da, provocările sunt la fiecare pas și orice etapă este dificilă în felul ei, dar din experiența noastră de până acum, pe măsură ce îți cunoști mai bine copilul (și vice versa), toate greutățile sunt mult mai ușor abordabile – mai ales când realizezi că bebelușul se schimbă de la o săptămână la alta.

În acest capitol, cred că ce vreau să spun e că ne-a ajutat să avem răbdare (cu Lea, dar și cu noi) și să nu avem așteptări cu privire la drum. E posibil să nu rezonați cu primele două capitole, sau ca ceea ce am descris eu să nu funcționeze pentru voi – și e perfect normal – însă de un lucru sunt sigură: nicio greutate nu e permanentă. Aveți încredere în copilul vostru, că știe foarte bine ce i se potrivește, aveți încredere în voi și că orice alegere faceți, e cea mai bună pentru copilul vostru și, nu în ultimul rând, aveți încredere în univers că are un sertar cu tot ce-i mai bun și mai frumos, pus deoparte pentru familia voastră.

Și dacă acum vi se pare imposibilă perspectiva unui drum ca acesta, cel făcut de noi (cum, și mie mi se par, uneori, imposibile unele lucruri făcute de alte familii), fiți siguri că e doar o etapă, copiii se dezvoltă diferit și oamenii se adaptează în ritmul lor. Și că orice ne dorim, se va îndeplini.

Vă mulțumesc mult dacă ați ajuns până aici și vă doresc să aveți parte de călătorii minunate alături de copiii voștri!

Publicitate

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.