timp de lectură: 10 minute
Pentru cei (cele) cărora vă este mai facilă urmărirea unui video decât citirea unui text, am filmat și acest vlog, care conține aceleași informații din articol:
Alăptez de aproape 7 luni (când am scris articolul) și, cu toate că nu e o perioadă îndeajuns de lungă încât să experimentez tot ce se poate experimenta legat de acest subiect, și sunt sigură că voi mai întâmpina dificultăți, am decis să scriu acest articol acum, fiindcă acum îmi sunt foarte proaspete în memorie primele provocări cu alăptarea; și pentru că sunt convinsă că, oricât de challenging vor fi următoarele etape, atât de greu ca în primele săptămâni tot nu nu va fi (cel puțin, nu în ceea ce privește alăptarea).
Am văzut, recent, la @mamanoua pe instagram, cuvântul inventat „aluptare”, și mi s-a părut că descrie perfect prima perioadă, în care alăptarea este, într-adevăr, o luptă; cu durerile, cu rănile, cu neputința, cu tine însăți, cu ceilalți (care ori îți spun să renunți, ori să continui cu orice preț).
*Înainte de a relata experiența mea, lucru care sper să vă fie util, vreau să fac precizarea că eu nu cred că a fi mamă înseamnă doar a alăpta. Sigur, este o parte (care devine) frumoasă și, dacă îți dorești și poți, e minunat. Dar eu nu sunt aici să spun nimănui ce trebuie să facă. Eu personal (am aflat recent că) am primit biberon cu lapte praf de la vârsta de 2 luni, și iată-mă aici, bine-mersi. Nu cred că în asta constă sănătatea fizică sau mintală a unui copil, și nu cred nici că o mamă ar trebui să alăpteze cu prețul integrității ei (fizice sau emoționale). Doar că, faptul că timp de 5 săptămâni eu mi-am spus zilnic că „renunț; nu mai pot, mai încerc încă o zi și renunț”, iar după primele două luni deja aveam lapte la păstrat, în pungi, în congelator, mă face să cred că, pentru unele mame care trec acum prin ce am trecut și eu, ar putea fi util să citească asta.
Trebuie să spun că eu m-am pregătit (foarte) mult pentru naștere, și (absolut) deloc pentru perioada de după – pentru viața cu un bebeluș, de fapt. Mi-am dorit să alăptez, dar habar nu aveam despre ce e vorba. Văzusem video-uri, imagini cu atașarea corectă, am citit puțină teorie, dar mi-am zis că nu are ce să fie atât de greu.
Ei bine, primele două săptămâni după ce am născut s-au întâmplat și au existat pe planeta asta ca să îmi demonstreze contratiul. Au fost… nici nu știu cum să spun ca să nu sune prea dramatic, dar au fost grele rău. Pe lângă toate emoțiile, trăirile, gândurile, amintirile (vieții de dinainte), noile substanțe chimice (hormonii, despre care se tot vorbește) care m-au năpădit, faptul că mă întrebam ce fac cu copilul și unde naiba e viața mea, aveam și dureri mari. Acum, povestesc lejer despre asta, și îmi pare rău că nu mi-am scris atunci emoțiile, la cald (cine să mai aibă timp și pentru asta?), pentru că îmi dau seama că nu îmi aduc aminte nici jumătate din intensitatea acelei perioade. Dar, pe scurt, mă refăceam după o naștere naturală cu ruptură perineală, îmi era greu să stau pe scaun și să merg la baie, mă usturau locuri nebănuite ale corpului meu, aveam febră musculară la mușchi despre existența cărora nu știam, până atunci, era totul nou și greu de gestionat, mă trezeam des noaptea și nu dormeam extraordinar și, pe lângă toate astea, îmi curgea și sânge din sâni; și mă dureau, și aveam ragade, și nu aveam lapte, doar câteva picături de colostru, copilul plângea (și) de foame, și furia laptelui și… oh.
Dar ok, să o luăm cu începutul.
La spital, Lea nu a primit lapte praf; în primul rând, pentru că nu am vrut (chiar ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am ales să nasc la Euclid, Oradea, fiindcă știam că se pune mare accent pe alăptare și nu li se dă lapte praf bebelușilor, decât în cazuri în care chiar e necesar), dar și pentru că nu a fost nevoie. Nou născuții au resursele necesare pentru a putea sta nemâncați în primele 12 ore (Lea chiar a dormit tun în prima noapte), și nu au nevoie de mai mult de câteva picături de colostru, pe care le aveam. Lactația propriu-zisă vine abia din a treia zi, când oricum te externezi (de regulă), așa că un supliment cu lapte praf este inutil în primele 2-3 zile. Sau așa a fost, în cazul nostru. Menționez că a fost greu (la Euclid nu au secție separată de neonatologie, iar bebelușii stau cu mamele din prima clipă – la fel, a fost ceea ce ne-am dorit, dar greuț).
Deci, da, aveam colostru și prin a treia zi am făcut și furia laptelui. Laptele venise brusc și mi s-au umplut sânii, m-am trezit cu ei tari și aveam frisoane, și eu m-am bucurat că am lapte. Copilul sugea. Sau, mă rog, molfăia non-stop la sân și îmi făcea răni. Și plângea (în principal, de foame, aveam să aflu ulterior).
Paranteza ar fi că la 4 zile ne-am reinternat pentru că Lea a avut icter prelungit și a trebuit să stea la lampă UV 24 de ore, timp în care eu am primit și o pompă de sân de la spital. Bucuria mare a fost că am putut să îi dau răgaz sânului bătut de soartă, să îl las să se vindece, cât de cât (punând doar pompa la acel sân, și copilul sugând doar din celălalt), dar o altă bucurie a fost că mi s-a confirmat că aveam lapte: 5ml dintr-un sân și vreo 15 din celălalt, la fiecare 2 ore. Eram mulțumită. Eram sigură și încrezătoare că va fi din ce în ce mai bine.
A urmat o săptămână în care copilul a stat la sân (a supt și dormit, în principiu, fiindcă obosea repede) aproape încontinuu. Eu, deja, mă resemnasem: viața mea urma să se petreacă, de acum încolo, în colțul canapelei, cu copilul la sân. Plângea mult, din diverse motive, dar nu dormea bine și părea că nu se satură. În unele zile, seara, când aveam sânii secați și ea plângea, i-am dat, cu teribile sentimente de vinovăție și eșec, câte 20-30ml de lapte praf. Se liniștea apoi, și dormea puțin mai bine. Am aflat ulterior că laptele praf se digeră mai greu și că ăsta e motivul pentru care doarme mai mult după biberon, ceea ce m-a făcut să mă simt și mai ratată – practic, îndopam copilul ca să tacă.
La 12 zile, la vizita la pediatru am aflat că Lea nu își recuperase greutatea de la naștere. Luase puțin, dar nu destul (ca detaliu, s-a născut cu 3080g, până la externare a scăzut la 2760g, iar la 12 zile avea 2800g). Ne-am panicat, cu toții, iar medicul ne-a recomandat să suplimentăm cu lapte praf. Am fost de acord, fiindcă copilului ii era, în mod evident, foame.
Apoi, au urmat vreo 3 săptămâni în care am suplimentat cu lapte praf la câteva mese pe zi, și m-am luptat, în același timp, să nu pierd laptele și să am mai mult. Lea era mult mai ok, lua în greutate și dormea mult mai bine; era, mult mai mulțumită, în general. Dar pentru mine, a fost atât de greu, încât îmi puneam întrebarea dacă are rost să fac tot efortul ăsta. Bineînțeles că avea rost (pentru mine și pentru noi), și știam asta, dar îmi era greu.
Îmi era greu, pentru că, timp de 3-4 săptămâni, fiecare masă a fost așa:
- copilul sugea cât sugea (20-30min)
- eu pompam ca să golesc sânii de tot (pentru că doar așa, corpul primește mesajul că există cerere, și se produce mai mult lapte la următoarea masă)
- Rafa îi dădea biberon cu lapte pompat de mine după tura precedentă de supt, în timp ce eu pompam pentru masa următoare
- tot Rafa (pentru că amândoi ne-am dorit ca, dacă tot îi dăm și biberon, să nu fiu doar eu cea care o hrănește) îi dădea completare cu lapte praf, cât mai voia ea.
Toate astea, la fiecare masă, de 6 sau 7 ori pe zi. Inclusiv noaptea.
În prima noastră excursie (pentru că, la 5 săptămâni ale Leei, aveam disperată nevoie de o ieșire) am luat cu noi, pe lângă haine, scutece și lucruri uzuale: biberoane, sterilizator, încălzitor, pompă de sân, lapte praf, apă plată, 3 feluri de suplimente pentru lactație. Ne-am descurcat, dar îmi doream cu toată ființa mea să reușesc să alăptez exclusiv.
Mi se părea mai ușor ori să alăptezi exclusiv (ai sânii cu tine peste tot și nu te mai chinui cu altceva), ori să îi dai copilului doar lapte praf (iei cu tine doar laptele praf, biberonul și apa, și nu te mai chinui cu sân – dacă s-a săturat copilul, dacă nu s-a săturat, câți ml a mâncat, câți ar mai vrea, dacă îi dau prea mult și vomită etc.). Dar situația noastră era cea mai grea, sau așa am perceput-o eu. Era greu pentru că alăptarea e grea, de cele mai multe ori, mai ales la început; și era greu pentru că, pe lângă dificultățile alăptării, noi ne agitam și cu laptele praf, și cu pomparea interminabilă.
Cum s-a rezolvat, poate vă întrebați. Ei bine, s-a rezolvat frumos, din mai multe puncte de vedere și din mai multe motive. Primul ar fi acela că eu m-am relaxat (e ușor de zis, știu, dar după ce am trecut de hopul și mini-depresia din primele 3 săptămâni, am reușit să înțeleg că e o perioadă și, ca toate perioadele, va trece). Am fost încrezătoare că voi avea lapte, am apelat la un consultant în lactație care să ne ajute cu atașarea la sân și cu sfaturi, am luat suplimente (extract de Schinduf, ceai de anason, ceai de chimen, Galafor Forte, lecitină), am făcut și terapie cu ultrasunete, crezând că am canale blocate la un sân (el era și încă este, de fapt, puțin mai leneș – ceea ce, am aflat ulterior, este foarte frecvent), și nu m-am oprit din a pune copilul la sân și a pompa la fiecare masă, chiar dacă asta însemna doar 5ml de lapte, uneori.
Pe lângă toate astea, magicul puseu de creștere de pe la vreo 5 săptâmâni a făcut-o pe Lea să fie mai puternică și să sugă mai bine. A învățat să sugă, pur și simplu, și sugea cu energie. Mi-am dat atunci seama că tot ce făcuse până atunci era orice altceva, numai supt nu. Și atașarea fusese, si ea, atât de anevoioasă înainte de puseu. După, pur și simplu, a învățat să ia sânul atât de ușor și de frumos, fără ca eu să mai fac nimic. Asta a stimulat producția de lapte și în scurt timp am reușit să renunț la laptele praf.
Inițial, totul s-a întâmplat datorită unei nopți în care am fost prea obosită pentru a îl trezi pe Rafa ca să prepare lapte praf, și mult prea obosită pentru a mă ridica din pat ca să pompez, așa că doar am luat copilul lângă mine și a supt. A adormit, am adormit și eu, și am dormit așa până dimineață. Copilul supraviețuise fără completare, dormise bine, așa că am repetat schema în următoarele nopți, apoi am încercat și ziua și, după vreo o săptămână, am reușit să alăptez exclusiv.
Eram în extaz. Știam că voi reuși, dar tot nu îmi venea să cred. Am mai pompat după fiecare supt încă vreo o săptămână, fiindcă nu îmi venea să cred că nu mai era nevoie de supliment. Au fost și câteva zile în care seara ne-a fost util suplimentul pompat noaptea sau dimineața devreme (când Lea nu sugea foarte mult, dar sânii erau plini și reușeam să scot deja vreo 30-40ml în total), pentru că uneori seara ea era mai flămândă. Dar s-a reglat și asta, după încă câteva zile.
Mi s-a spus ulterior că trebuia să nu îi dau lapte praf deloc, fiindcă organismul știe ce să facă și că mi-ar fi venit laptele în final, dar știți ceva? Am făcut ce am simțit și nu regret absolut nicio alegere. Știu că ar fi fost lapte suficient, că Lea ar fi reușit să sugă cât are nevoie dar, după puseul de creștere am înțeles că ar fi trebuit să stea la sân non-stop ca să se sature. Literalmente, la puterea și energia pe care le avea (sau, mai bine zis, nu le avea, și nu le prea are nici un nou-născut) ar fi avut nevoie de 24 de ore de supt pe zi, ca să se sature. Pe când, ea mai trebuia să și doarmă; eu mai trebuia să și dorm… Așa că nu regret nicio clipă alegerea de a îi da completare cu lapte praf, dacă asta ne-a ajutat să avem puțin răgaz, să ne tragem sufletul cu toții; dacă asta m-a ajutat să mă mai simt și altceva decât doar o bucătărie ambulantă, pentru câteva minute pe zi. Am făcut ce a fost mai bine (și mai ușor, din unele puncte de vedere) pentru toată lumea, cu resursele pe care le aveam atunci.
Dar sunt extrem de mândră de mine că m-am străduit și am făcut tot posibilul ca să nu renunț la alăptare. La aluptare.
Îmi doresc să repet ce am spus la început: este perfect în regulă să vă hrăniți copilul exact așa cum reușiți, și consider că pentru ca un copil să crească sănătos, e nevoie ca mama lui să fie ok, în primul rând. Nu consider că sacrificiile infinite duc într-un loc bun și toată frustrarea acumulată chinuindu-ne se revarsă într-un mod subliminal, dar foarte puteninc, pe copil; dar, mai consider că faptul că m-am semi-chinuit pentru câteva săptămâni, a meritat.
Și mi-am dorit să împărtășesc asta cu voi fiindcă știu cât de singură și neputincioasă se poate simți o mamâ în primele săptămâni, așa că sper că vă dă puțină încredere experiența mea.
Oricum, orice am face, suntem cele mai bune mame pentru bebelușii noștri. Suntem mamele de care ei am nevoie. Fără a avea legătură cu ce fel de lapte mănâncă.
Mulțumesc pentru timpul acordat cititului, sper să vă ajute informația și… pupici! Trebuie să fug să hrănesc un bebeluș flămând!
Cu drag, R.
roxanapuris.blog 