timp de lectură: 15 minute
Povestea înțărcării de noapte a început acum aproape 5 luni (oau, nu îmi vine să cred că a trecut atâta timp, deja!) și, pentru că foarte multe dintre voi v-ați arătat curioase, am decis să scriu un articol și să înregistrez și un vlog pe această temă.
În primul rând, am zis „a început”, pentru că înțărcarea de noapte s-a încheiat, oficial, abia acum câteva săptămâni. Aș fi putut să scurtez procesul, dar recunosc că, odată ce nopțile s-au îmbunătățit nesperat de tare (și, oho, vă povestesc imediat de unde am pornit și la ce rezultate am ajuns după doar câteva zile), am mai apelat, din când în când, la magia adormitului prin supt (rar, ce-i drept, dar suficient cât să dăm, puțin, înapoi, și să nu putem considera înțărcarea de noapte finalizată).
Iar acum, ca să înțelegeți experiența noastră, cu suișuri și coborâșuri, găsesc că e necesar să vă introduc în context – de unde am pornit, care erau neajunsurile noastre în ceea ce privește somnul Leei, care sunt principiile noastre (sau, ale mele, că eu sunt cea ultra-mega-hiper-și-uneori-prea documentată) de parenting și ce nu aș fi făcut niciodată.
În primul rând, vreau să încep prin a spune că eu încă alăptez (acum, adică în data de 18 ianuarie 2023, ziua în care am început să scriu acest articol). De vreo 3 luni o alăptez doar dimineața și seara, iar de mai mult de o lună suspectez că al meu copil suge în gol, dar nu am avut nici timpul, și nici energia, să verific situația și să fac demersuri în sensul înțărcării complete. Cu alte cuvinte, înțărcarea de noapte nu a fost, nici pe departe, primul pas al celei definitive – în fond, au trecut aproape 5 luni și încă alăptez. Ci, mai degrabă, la momentul respectiv, a fost doar un fel de sleep training – un truc care să ne ajute să dormim mai bine, Lea dezvoltând, după vârsta de vreo 7 luni, o asociere sân-somn. Și, aș mai dori și să menționez că din momentul în care Lea a împlinit 1 an, eu m-am simțit pregătită să o înțarc de tot; cum spuneam, încă nu s-a întâmplat (și mă bucur, drept vorbind, pentru că astfel, lactația a scăzut foaaaarte foarte treptat), dar cel mai probabil va veni natural, din partea amândurora, și mă simt împăcată cu această idee. Așadar, cum spuneam, nu am recurs la înțărcarea de noapte pentru că speram să închei cu alăptatul cât mai repede – sub nicio formă. Din contră, mi-am dorit să alăptez în continuare, cât timp este ceva ce amândouă ne dorim, dar nu am vrut ca această alegere să stea în calea odihnei noastre.
Trecând la subiect.
Lea este un copil care a dormit destul de liniștit încă din primele săptămâni (asta, dacă mă întrebați pe mine; e posibil ca tatăl ei să fie de altă părere, hehe) – a avut și nopți cu plâns mult, a avut și night parties, a avut și perioade în care se trezea la 5 sau chiar… 4.30, și am avut și seri în care adormea abia pe la ora 1 noaptea. Dar, toate acestea au fost temporare și trecătoare. În general, eu mă declar mulțumită de faptul că am reușit să însumez uneori chiar și 8 sau 9 ore de somn, pe noapte, de faptul că nu a avut colici (ci doar dureri normale de burtică), că am găsit mereu o metodă prin care să… dormim. În fond, eu nu am avut și nici nu am concediu – lucrez din a treia săptămână de după naștere, și nu mi-aș fi permis să nu mă odihnesc, cât de cât ok.
Dar marea dificultate a început la 5 luni când, după ce copilul a dormit aproape numai în crib-ul de bebeluș (un pătuț normal de bebe, pus lângă patul matrimonial devenind, astfel, cosleeper), în seara de după botezul ei, ea fiind extrem de suprastimulată și nereușind să se liniștească nicicum, am făcut ceea ce mi-am jurat că nu voi face niciodată (și ceea ce m-am chinuit timp de 5 luni să nu fac): am adornit-o lângă mine, în pat, la sân, și am dormit așa, toată noaptea. Adevărul este că m-am odihnit extrem de bine, motiv pentru care sărmanul pătuț de bebe a rămas, pentru totdeauna, gol, până în momentul în care am decis să îl mărităm, după alte multe luni. Am dormit bine pentru că nu m-am mai ridicat, nici măcar în șezut, pentru că nici nu îmi mai aminteam de câte ori a scâncit sau dacă a scâncit Lea, și am născocit și o modalitate prin care să pot alăpta din oricare din sâni, pe orice parte aș fi stat.
Nu o să mint – chiar dacă la un moment dar devenise o corvoadă sistemul ăsta al nostru, recunosc că 2-3 luni chiar ne-a fost salvare. Faptul că împărțeam acelați pat cu copilul nu era neapărat ceea ce îmi doream cel mai tare (eu am dormit în pat cu ai mei până destul de târziu, și țin minte că îmi era foarte frică să dorm singură, așa că am considerat că e mai ok pentru toată lumea ca Lea să se obișnuiască să doamă în propriul pat iar, ulterior, în propria cameră, cândva nu foarte târziu), dar nu a fost nici rău, cât a fost bine… dacă mă înțelegeți :)). Da, a fost drăguț să ne cuibărim toți în același pat; da, a fost drăguț să adorm privind-o (mi-e, uneori, dor să fac asta); și da, a fost incredibil de ușor, din punct de vedere practic, să o alăptez culcată fiind, lângă ea.
Doar că, la un moment dat, a devenit greu.
A devenit greu pentru că se trezea mereu când intram în dormitor, pentru că seara și noaptea adormea DOAR. CU. MINE. și pentru că nu era chip să preia și Rafa măcar una dintre treziri. Devenise incredibil de greu de dus, emoțional, această interdependență dintre noi două. Avea doar vreo 8 luni și îmi doream să alăptez în continuare; alăptatul, în sine, nu mă deranja cu nimic, știam și credeam că avea, încă, mari beneficii pentru ea, nu voiam și nu eram pregătită să plec de lângă ea cu zilele, și îmi doream, încă, această conexiune dintre noi două. Dar nu mai puteam suporta faptul că seara adormea doar la sân și, chiar și așa, uneori tot acest proces dura chiar și două ore, și nu mai suportam faptul că eu eram singura care prestam de cele 3, 4, 5 sau chiar 6 ori pe noapte – ah, da, odată cu obișnuința și dependența asta, a început să se și trezească din acest motiv. Practic, dezvoltase o legătură între sân și somn și, de fiecare dată când trecea de la un ciclu de somn la altul, în loc să adoarmă la loc, ea avea nevoie să fie adormită în felul în care îi era familar să adoarmă – în cazul nostru, la sân.
Și, mai știam și că, după 8-9 luni, bebelușii nu mai au nevoie de hrană noaptea; faptul că beau de plăcere, faptul că au nevoie de confort sau faptul că mama simte că vrea și poate să alăpteze noaptea nu constituie o nevoie, iar când spun „nevoie” mă refer strict la o necesitate fiziologică. Pentru a crește și se dezvolta armonios, un copil care a luat normal în greutate, care nu are carențe sau diverse deficiențe și care nu are vreo problemă digestivă, nu mai are nevoie să mănânce noaptea de la un moment dat (7, 8, 9 luni sau după ce își triplează greutatea de la naștere – momentul exact este aproximat diferit în funcție de instituția care face recomandarea, dar ideea e aceeași). Și chiar dacă ar avea nevoie de hrană noaptea, nu are cum să aibă nevoie de 6 mese. O masă ar fi suficient, dacă chiar ar fi vorba de aportul caloric.
Ei bine, luând toate aceste lucruri în calcul, am hotărât să o înțarc de noapte. Doar că, mi-a mai luat vreo 2 luni până să și pun în aplicare decizia.
Și am făcut foarte bine. La 8 luni îmi doream, dar nu mă simțeam pregătită și nu o simțeam, nici pe ea, pregătită. Și nu voiam să fie ceva dramatic sau greu de dus pentru amândouă. Și mai știam și că, dacă eu am dubii sau mă simt oricât de puțin vinovată, ea va prelua această emoție a mea, și va fi cu atât mai greu tot procesul. Așa că am mai așteptat două luni. Nu am ales în mod intenționat să mai aștept două luni ci, pur și simplu, atunci s-a întâmplat să mă simt pregătită și să se așeze toate stelele universului astfel încât să ne iasă nouă planul. Dar, nici în aceste două luni, nu am stat degeaba și, cel mai important lucru a fost că i-am spus și Leei, ori de câte ori aveam ocazia, faptul că ea este fetiță mare și că nu mai are nevoie să bea lapte noaptea; faptul că se va întâmpla o schimbare mare, dar că am încredere în noi că ne vom descurca foarte bine; că va învăța să adoarmă în alt mod și că sunt sigură că va reuși. Eu cred că este foarte important să vorbim cu copiii și să le explicăm, cu sufletul împăcat și cu inima deschisă, absolut totul – ei probabil nu vor înțelege rațional despre ce este vorba, dar copiii sunt emoție pură, și ne vor prelua calmul și încrederea, astfel că mesajul va ajunge la ei fix așa cum trebuie.
Așa că, după aceste două luni de plănuit, povestit cu copilul și gândit la toate variantele, am decis să apelăm la soacra mea pentru a ne ajuta în tot procesul. Cred că e momentul să vă spun că eu nu sunt adepta lăsatului copilului să plângă singur. Da, sunt de părere că orice emoție e naturală, deci și plânsul are locul și scopul lui. Așa că eu nu încerc să o opresc, cu orice preț, pe Lea din plâns. Stau cu ea, o țin în brațe dacă își dorește, îi vorbesc (îi spun că știu că îi e greu, dar că în viață sunt și momente mai grele și că am încredere că poate trece peste, că sunt alături de ea mereu și că are dreptul să fie supărată), dar nu o las niciodată să plângă singură. Poate să zică oricine orice, dar eu cred că această acțiune face foarte mult rău, mai ales în cazul copiilor mici, care încă sunt în plin proces de formare a atașamentului cu părinții lor. Eu cred că un copil care este lăsat să plângă singur se simte nedorit, neînțeles, abandonat și simte că ceva este greșit cu el (lucruri pe care nu mi le-aș dori niciodată să le simt nici eu, și nici personaele dragi mie). Și nu, nu cred că îmi „răsfăț” copilul dacă îi sunt alături în cele mai vulnerabile momente și, oricât de banal ar fi motivul supărării, îi ofer siguranță și înțelegere.
Acestea fiind spuse, am eliminat din start orice metodă de sleep training care implică plâns singur. Plâns… nesingur, am avut din belșug, dar măcar sunt împăcată cu ideea că al meu copil s-a simțit mereu în siguranță și că i-am fost mereu alături.
Începutul procesului a fost mai mult întâmplător. Eram prin perioada în care știam că vom începe, dar nu știam când și cum. Absolut spontan, la finalul unei zile destul de grele, am decis să merg cu soțul la teatru și am chemat-o pe soacra mea să stea cu Lea. Era ora ei de culcare și mă îndoiam că va adormi fără mine, dar m-am relaxat știind că se înțelege foarte bine cu bunica ei (cu care mai adormise deseori, ziua), și spunându-mi că nu e nicio problemă dacă în acea seară vom face o excepție și va adormi cu două ore mai târziu, când mă întorc eu de la teatru. Surpriza cea mare a fost că… a adormit. Cu greu, cu plâns și mârâială, după lungi plimbări în brațe dar… A ADORMIT!
Recunosc că am simțit că mi se deschide un nou orizont; că prind aripi presărate cu praf de stele, că pot atinge curcubeie și că… ce vreți voi – dar m-am simțit atât de liberă! Poate sună ciudat, dar aveam nevoie de asta. Așa că m-am sfătuit cu soacra și cu soțul și am decis să o chemăm să doarmă la noi timp de 3 zile. Cu toții ne-am simțit confortabil așa – Lea și bunica ei au o relație foarte faină, iar soțul recunoaște că nu rezită foarte bine la plânsul copilului, așa că probabil nu ar fi fost la fel de ușor. Așa că, asta am făcut: Lea a dormit și readormit noaptea cu bunica, în același pat matrimonial în care încă dormea, iar noi am avut opțiunea (foarte bună) de a dormi în rulota din curte – nu voiam să fim pe acolo la adormire, pentru că, după relatările soacre, mereu mă căuta prin casă și abia după ce se asigura că nu sunt, se liniștea și adormea, dar voiam și să fiu aproape, în caz de orice. Și a fost nesperat de bine așa, iar soacra mea mi-a spus că deja din a doua noapte a dormit mult mai bine; iar în a treia, deja, s-a trezit doar o dată.
Provocarea cea mare a fost din a patra noapte, când am preluat eu ștafeta. Și mamă, chiar a fost oribil de greu! Pe scurt, mi-a plâns două (2, DOUĂ, d*o*u*ă*) ore în brațe, timp în care eu, la un moment dat, simțeam că delirez. Da, știam că este schimbarea de care avem nevoie, am stat mereu cu ea în brațe și i-am vorbit cât am putut de mult, am asigurat-o că nu este singură, i-am spus că știu că îi este greu dar că mai știu și că va reuși; dar jur că am pus la îndoială toate abilitățile mele de mamă, toate deciziile pe care le-am luat vreodată și… absolut toată anxietatea din lume m-a năpădit. Trebuie să vă spun că, dacă nu ar fi dormit soacra mea la noi 3 nopți, aș fi cedat. Dacă nu ar fi existat acele 3 nopți în care ea a făcut, totuși, un sacrificiu, și dacă nu știam că, da, este posibil ca ea să adoarmă în alt mod, aș fi cedat după mai puțin de o oră și aș fi alăptat-o – pentru că, în primul rând, literalmente nu aș fi crezut că poate să adoarmă în alt fel, dar a ajutat și faptul că soacra mea a ieșit din zona ei de confort ca să ne ajute, așa că simțeam că nu pot fi eu cea care dă înapoi.
Ei bine, da, a fost greu. Prima adormire de seară cu mine a fost groaznică. Eram și singură acasă cu ea… vă spun, a fost horror. Dar noaptea, în sine, a fost destul de liniștită – începuse să renunțe la dependența de sân și reușea să lege ciclurile de somn și fără. Iar apoi, din a doua seară, lucrurile au devenit din ce în ce mai calme. Modalitatea noastră de adormire a fost, timp de câteva luni după înțărcarea de noapte, în brațe. cu ajutorul scăunelului de șold (noaptea), sau în brațe sau cărucior (ziua) – pentru că, odată cu înțărcarea de noapte am făcut, practic, și o înțărcare de… somn, adică nu o mai alăptam deloc la somn. Teoretic, știu că nu e 100% corect ceea ce am făcut noi (practic, am înlocuit adormirea la sân cu adormirea în brațe), dar pentru mine a fost de infinite ori mai bine să știu, cum vă spuneam, că nu mai depindea doar de mine. Și mai știam că, dacă are o asociere de somn (cum avea să devină, la noi, adormirea în brațe), teoretic s-ar fi trezit tot des, pentru a readormi la loc în felul în care știe să adoarmă – dar nu s-a întâmplat, din fericire. Și am decis că nu vrem să facem o altă schimbare majoră atât de repede. Înțărcarea de noapte a fost ceva îndeajuns de măreț și greu pentru toată lumea, astfel încât am decis că ne dăm voie să facem această „greșeală” de a o adormi în brațe, until further notice (și, o să vă povestesc în următorul articol, la 4 luni de la debutul înțărcării de noapte, Lea adormea deja singură în majoritatea serilor, fără a face sleep training, dar nu intru în detalii acum).
Și, să revin la ce spuneam. La început, Lea a compensat foarte mult suptul de noapte cu cel de zi, așa că avea multe mese de lapte ziua. Dar, pentru că mânca bine și solide, după vreo o lună i-am rărit, treptat, mesele de lapte, pe la 1 an ajungând să rămânem doar cu suptul de seara și de dimineața. Și, tot pe la 1 an, am început să plecăm doar noi doi (eu și soțul) pentru o noapte, o dată la câteva săptămâni (ocazii în care Lea sărea peste suptul de seară și cel de dimineață, fără nicio problemă). A fost o schimbare incredibil de bună și, chiar dacă, în tot acest timp (aproape 5 luni), am lipsit, în total, doar 3 nopți de lângă ea, tot pot să spun că se simte foarte bine să știu că o poate adormi și altcineva.
Nopțile au devenit foarte foarte bune, cu mici excepții. Și bineînțeles că au fost suișuri și coborășuri – chiar la o săptămână după începerea procesului, am plecat în Grecia și Lea a făcut și o enteroviroză, deci vă puteți da seama că în prima noapte am stat cu ea la sân încontinuu. Dar, cel mai important, mi-am dat voie să greșesc. Am greșit, am făcut pași înapoi, a fost, uneori, greu… dar nu am mai revenit niciodată la cum era înainte. Iar când a început să devină din nou greuț (pentru că, în unele momente am cedat mai repede sau mai devreme decât ar fi trebuit, am început să o readorm noaptea la sân și au reapărut trezirile dese în unele nopți), pe la un an și o lună, am semi-reluat procesul. Zic „semi” pentru că nu a fost, nici pe departe, atât de greu ca la început, dar tot am avut niște nopți mai atipice – fiind, deja, mai mare, a protestat puțin mai mult decât mă așteptam și, fiind conștientă de ce se întâmplă începea, pur și simplu, să mă tragă de bluză noaptea. Dar când am spus „ok, gata, la cum era înainte nu ne mai întoarcem”, mi-am asumat că vom avea câteva nopți mai grele, dar nu am cedat și a trecut, cu bine.
Așa că, iată, Lea are astăzi (3 februarie 2022, când închei de scris articolul) un an și 3 luni, și este oficial înțărcată de noapte. Doarme legat toată noaptea (sau se trezește o dată, pentru apă), doarme în camera ei și adoarme independent, cu mine lângă ea (dar despre asta o să vă povestesc cu altă ocazie, pentru că au fost schimbări foarte lente și frumoase, care s-au întâmplat natural și fără să ne propunem, neapărat – un alt motiv pentru care vă recomand să fiți foarte atenți la semnele și disponibilitatea copiilor, pentru că s-ar putea să fie pregătiți mult mai repede sau ușor de unele schimbări).
În tot procesul acesta ne-a fost alături Ana de la @ilovesleepbaby și nu exagerez când spun că nu am fi reușit fără ea. În primul rând, ea mi-a fost alături mereeeeu cu sfaturi și încurajări – and you definitely need that! Dar, mai mult, Ana e o adevărată expertă – nu mi-a pus în față o metodă oarecare și a spus „trebuie să faci asta și punct”. Ci m-a ascultat, mi-a pus întrebări pentru a-și da seama de dispinibilitatea mea emoțională și de dinamica familiei, mi-a explicat ce se poate întâmpla, ce poate să nu funcționeze, mi-a recomandat să țin un jurnal al somnului (pentru a observa un anumit pattern și pentru a face, întâi, modificări de program, înainte de a începe o metodă anume) și, mai ales, m-a făcut să înțeleg că sleep training-ul nu înseamnă metode barbare și de speriat – ci, orice mică acțiune, repetată cu consecvență, care îți ajută bebelușul să își modifice anumite obiceiuri care nu mai funcționează.
În încheiere, mi-aș dori să vă spun că, pentru noi, înțărcarea de noapte a făcut minuni, la momentul respectiv. Dar mai știu și familii pentru care a făcut minuni cu două luni mai târziu, sau pentru care nici nu a existat, pentru că alăptarea decurge bine, încă, pe toată perioada zilei și a nopții. Nu există rețetă perfectă, iar aceasta este doar experiența noastră, cu bune și cu puțin mai grele, care sper să vă ajute dacă treceți prin ceva similar și nu vă este ușor.
Și aș mai vrea să spun că sleep training-ul nu e pentru toată lumea. Și asta nu pentru că, vezi-doamne, nu toată lumea ar fi capabilă sau dispusă să facă asta – nici gând! Ci pentru că, în primul rând, există familii care funcționează foarte bine, chiar și cu somn mai puțin sau cu treziri multiple (și efectiv nu are nimeni dreptul să spună că ceva e corect sau greșit – ST se face doar când tu, ca părinte, simți că vrei, nu când cineva îți spune că trebuie) și, în al doilea rând, pentru că există o mulțime de neajunsuri care sunt rezultatul unui program deficitar (culcare de seară prea târzie, somn insuficient ziua, perioade de veghe necorespunzătoare vârstei etc. – lucruri care se pot corecta modificând programul, pur și simplu).
Totuși, dacă ai decis că familia voastră are nevoie de o schimbare, iată câteva idei și gânduri care s-ar putea să te ajute în procesul de sleep training sau înțărcare de noapte:
- fii atentă la copilul tău și respectă-i alegerea – uneori el îți indică dacă este, sau nu, pregătit; de asemenea, nu pute presiune pe voi – este ok să renunți la plan și să amâni punerea lui în practică cu 1, 2 sau chiar 3 săptămâni, până vă simțiți din nou pregătiți;
- dacă ai luat o decizie, fii consecventă și perseverentă – nimic nu nu oferă nesiguranță mai mare copilului, decât un părinte nesigur pe el;
- verifică, mai întâi programul – uneori, trezirile multiple nu sunt cauza alăptării de noapte, ci a unui program necorespunzător pentru vârsta bebelușului;
- book-uie măcar o consultație 1-1 cu un consulant în somnul copilului – articolele de pe net sunt faine & all, dar fiecare familie și copil au particularitățile lor, și nu cred că e ok să aplici o metodă despre care ai auzit că a funcțioat la familia X;
- dacă decizi să îți înțarci copilul de noapte, să știi că ești cea mai bună mamă pentru el, chiar și dacă alegi să vă odihniți ok și să nu mai fi doar o bucătărie ambulantă;
- poate ar fi ok să apelezi la o persoană apropiată care să te ajute în această perioadă – soțul, o bunică sau o soră, persoane cu care copilul se simte în siguranță și cu care TU te simți în siguranță să îți lași copilui;
- eu nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar nu aș recomanda să recurgi la metode brutale – știu că în unele cazuri, cum ar fi depresia post-partum, o metodă brutală (mă refer aici la metoda Ferber, spre exemplu) e răul cel mai mic, așa că încerc, pe cât posibil, să nu judec; dar, dacă te simți ok emoțional, ai în vedere că mereu schimbările se pot face și blând, cu respect pentru copil;
- orice metodă de înțărcare de noapte sau sleep training ai alege, pregătește-te câteva zile, vorbește cu copilul tău despre asta și explică-i absolut tot ce urmează să se întâmple – nu lua o decizie la nervi sau la supărare și nu recurge la o metodă pe loc, în momentul în care simți că nu mai poți; dacă tu nu mai poți, e foarte posibil că nici copilul tău nu mai poate, dar are nevoie de tine, așa că nu îl lăsa singur în emoțiile astea grele;
- scăunelul de șold poate fi foarte util, dacă vrei ca, în acest proces, să îi oferi copilului tău confortul brațelor tale, dar mai vrei și ca acest lucru să fie puțin mai blând cu spatele tău;
- fii alături de copilul tău și nu îl trăda – nu în păcăli, nu în minți și nu în „momi” cu recompense; unele chestii pot funcționa pe moment, dar pentru o relație de lungă durată bazată pe încredere, fii sincer și expune-i absolut situația așa cum este ea, pe înțelesul lui.
Vă mulțumesc mult că ați citit până aici! Și, pentru că poate pentru unele dintre voi varianta video este mai ușor de urmărit, iată aici și vlog-ul de pe youtube:
roxanapuris.blog 