În ce fel contribuie deplasarea cu bicicleta la calitatea vieții, și tema proiectului meu de licență

”Urban design should be used to make people happier.” (Enrique Peñalosa)

Mereu am fost o împătimită a mersului pe bicicletă, dinainte să fi avut permisul de conducere și de a exista, astfel, o a doua variantă, dar și înainte să știu ce sunt alea sustenabilitate, mobilitate eco sau amprenta de carbon.

Momentul în care am fost în mod ireversibil convinsă că mersul cu bicicleta este cel mai util in interiorul orașelor mici, a fost acum vreo 4 ani când m-am intors dintr-o vizită în Amsterdam și toata iarna nu m-am mai urcat deloc în mașină. Era noiembrie, și mama se tot mira de ce oare mă chinuiam să merg cu bicicleta pe frigul ăla. Dar îmi făcea, în mod real, placere. În Amsterdam am vazut cum oamenii erau foarte binevoitori, zâmbitori, lucrau mult, aveau magazine cu lucruri frumoase și părea că duc o viață bună, liniștită și lipsită de stres, iar apoi vedeam aceiași oameni cum își duceau toate cumpărăturile de la supermarket in coșul bicicletei; sau femei foarte elegant îmbrăcate care circulau tot pe bicicletă; sau mame care își transportau ambii copii pe aceeași bicicletă.

Ulterior am experimentat și eu pedalatul atat in Olanda, cât și în alte locuri, dar acea primă experiență m-a făcut să îmi pun pentru prima oara anumite probleme. Mă gândeam eu, atunci, că poate valoarea noastră ca oameni nu se reflectă în mijlocul de transport pe care îl folosim, sau poate că faptul că faci un efort fizic îți oferă și niște satisfacții, totuși; mă gândeam, fără să fi avut atunci alte informații despre aceste teorii, că poate și mersul ăsta de nebun cu bicicleta, prin frig, te ajută în felul lui – mai respiri niște aer curat, mai treci printr-un parc, mai vezi cum se dezvoltă orașul tău, te mai intâlnești cu alți oameni sau prieteni pe stradă, poate. Îți schimbă starea de spirit, adică, și odată cu ea, poate devii și mai eficient la birou, mai puțin stresat; poate nu te mai grăbești – pentru că, cu bicicleta, nu poți fi blocat în trafic. Calitatea vieții, la nivel de oraș devine, automat, mai mare.

 

Acum, in anul 6, pentru proiectul de licență am ales o temă de urbanism, mai exact – pistele de biciclete din Timișoara. Am făcut această alegere pentru că orașul nostru se dezvoltă din ce în ce mai mult și odată cu aceasta, crește și intensitatea traficului rutier. Mai mult decât atât, la fel ca majoritatea orașelor europene, centrul vechi al Timișoarei a fost construit atunci când transportul preponderent era mersul pe jos sau trăsura trasă de cai – distanțele sunt, implicit, mici, iar lățimile străzilor sunt limitate. În încearcarea noastră de a moderniza totul, acomodarea unui număr din ce în ce mai mare de automobile poate că nu este cea mai bună variantă, după părerea mea.

Mai mult decât atât, eu cred că în cazul Timișorii luăm parte la un proces care se desfășoară precum un circuit. În primul rând, infrastructura urbană existentă – care favorizează automobilele – îndeamnă spre folosirea mașinii ca și mijloc de transport. Pe de altă parte, cetățenii alegând din ce în ce mai mult acest mijloc, orașul dezvoltă necesități tot mai mari pe acest plan, astfel că evoluția se realizează în direcția impusă de această nevoie, adică practic vom avea nevoie de mai multe șosele.

Pe de altă parte, comunitatea de bicicliști este constrânsă de circumstanțe să utilizeze pistele existente, iar ca rezultat mulți utilizatori ai vehiculelor pe două roți renunță la utilizarea acestora, din cauza inconvenientelor. Astfel că, scăderea sau creșterea foarte lentă a numărului de bicicliști nu crează o necesitate evidentă a dezvoltării orașului pe acest plan, adică numărul de piste nu se va mări.

Situația actuala nu este decât un rezultat la deciziile luate anterior, decizii care constrâng și limitează modul în care trăim și în care ne deplasăm, deoarece “opțiunile noastre au fost definite de proiectanți, ingineri, politicieni și speculatori care și-au imprimat propriile valori în peisajul urban” (Charles Montgomery, Happy City). De foarte puține ori valorile acestea se identifică în totalitate cu nevoile reale ale întregii comunități.

Totuși, zeci de studii care au la bază clarificarea acestui fenomen de urbanizare și găsirea de soluții pentru congestia urbana s-au concretizat în respingerea soluției cele mai evidente – construirea mai multor drumuri – acțiune care, de fapt, sporește traficul. Mai multe drumuri pentru autovehicule înseamnă mai multe mașini pe șosea, ceea ce duce la trafic sporit, deci nevoia de, din nou, mai multe drumuri; și tot așa.

Proiectul meu de licență are ca scop principal crearea de trasee eficiente și rapide pentru a influența alegerile participanților la trafic în sensul utilizării bicicletelor ca și mijloc de transport. Proiectul vizează, pe de alta parte, atât factori de natură fiziologica și emoțională, răspunzând la nevoile cetățenilor de a reduce stresul, de a fi mai relaxați și mulțumiți de propria viață – contribuind, astfel, la nivelul calitatii vietii -, cât și factori de natură genetică, realizând un cadru în care oamenii își folosesc propriul corp pentru a se deplasa în spațiu, deoarece “am fost născuți să ne mișcăm, nu să fim transportați” (Charles Montgomery – “Happy City”).

Pentru că nevoile unui oraș sunt raportate în mod direct la cetățenii acestuia – la oamenii care se bucură de el și a căror energie este dată de mediul în care trăiesc, dar și redată acestuia – am compus un chestionar care să mă ajute în centralizarea unor date reale despre mobilitatea din Timișoara.

Chestionarul este aici, completarea lui durează intre 2 si 4 minute (cam cât stai la coadă la benzinarie, sau doar o mică parte din timpul petrecut la semafor 😉 ), și o să mă ajute foarte mult în crearea unei strategii bazate pe niște date reale: mijlocul de transport cel mai utilizat, problemele cele mai frecvente din trafic și disponibilitatea fiecăruia de a utiliza mijloace de transport care au un impact mai mic asupra mediului.