Nunta noastră A-Z

timp de lectură: 7 minute

Oh, well, a venit și vremea să ne căsătorim :). Despre logodnă v-am mai povestit eu pe ici, pe colo – o seară absolut feerică sub aurora boreală în Islanda, care s-a transformat din cea mai frumoasă seară din viața mea în… cea mai frumoasă seară ever (dacă exiată așa ceva).

Asta a fost acum vreo doi ani jumate dar, după cum bine știți, anul trecut am terminat facultatea (hint: una grea și lungă), așa că nu am vrut să aglomerăm prea tare evenimentele. Am avut, așadar, mult timp să ne gândim și răsgândim cu privire la tot ce a ținut de nuntă, și a fost foarte bine că nu ne-am grăbit – am făcut din nuntă un eveniment frumos, și nu unul stresant (mă rog, nu are cum să nu fie deloc stresant, dar ideea e că am încercat să ne bucurăm cât mai mult de el).

Partea bună a fost că noi am știut de la început ce vrem: o nuntă lejeră, fără pretenții, cu mâncare și muzică bună, cu atenție pentru invitați, cu flori naturale (unele dintre ele chiar ale locului, culese de noi), detalii frumoase, cu hamace și păturițe, cu o rochie făcută de mine și cu multă distracție; adică o nuntă faină de tot, dar mai ales, în aer liber (!!). Partea mai puțin bună a constat toți factorii de care a depins acest aer liber. Începând de la proprietarii poieniței („sală de nunți” is outdated), bucătar sau florist, până la factori care ies complet din sfera noastră de control, și anume condițiile meteo și, ce mai, destinul!

A mai fost dificil și faptul că la noi se fac evenimente de genul ăsta mult prea rar ca oamenii din domeniu să fie obișnuiți cu fenomenul și să știe spre ce să te îndrume – am simțit de multe ori că se făceau experimente pe noi, și ăsta nu-i deloc un lucru de dorit când îți organizezi nunta. Daaaaaar, cred că toți pumnii strănși au avut efect, pentru că (chiar și eu am fost surprinsă că) ne-a ieșit totul exact cum ne-am dorit.

Și ca să continui într-o notă mai pozitivă (pare-mi-se că am scris de prea multe ori „greu” și „dificil”, și nu asta e esența), o să vă descriu, pe scurt, tot procesul – începând de la contractarea „sălii” (again, nu a fost o sală), și până la a doua zi dimineată când, după 2 ore jumate de somn, eram cea mai fericită persoană din lume.

În primul rând, pentru că în Timișoara nu am găsit ceva pe gustul nostru – I know, we’re that picky -, dar mai ales, nimic care să ofere un plan B convenabil (toate variantele oferite în Tm în caz de ploaie erau ori cort, ori o sală mega fancy), am ajuns tocmai la Arad. Noi am spus de la început că vrem afară, dar, cum este imposibil să prevezi viitorul, ne-a fost rezervat și spațiul din interioul castelului.

Apoi, aproape doi ani am stat relaxați, cu Pinterest-ul în față și cu un caiet întreg pe care l-am umplut de desene, idei și planuri. Abia înainte cu vreo 7-8 luni am început să începem căutările și să alegem Dj-ul, trupa (am vrut trupă pentru atmosfera faină de concert care ne place la nebunie), fotograful (un prieten bun care s-a oferit să ne documenteze evenimentul), floristul, wedding helper-ul (care să ne ajute cu stresul și situațiile neprevăzute din ziua respectivă), barul de brânză, caretino-ul cu înghețată și barmanul. Înainte cu vreo o lună am contractat și cvartetul pentru cununia religioasă, animatorii pentru copii și am comandat diverse chestii: sparklers personalizate, ghirlande cu lumini și mașina de baloane.

Ce am făcut noi oarecum diferit la nunta noastră a fost că am vrut ca totul să se desfășoare cât mai natural posibil, lucrurile să fie normale și fără nimic exagerat de dragul pozelor (da, și eu am fost surprinsă dar, în cazul nunților, normalul e ceva diferit). Pe lângă asta, am vrut ca invitații să se simtă bine, și am petrecut (infinit de) mult timp făcând ipoteze și detaliind varianta cea mai potrivită a programului. Spre exemplu, am vrut ca oamenii să aibă ceva de ronțăit în momentul în care ajung (de aceea am ales cheese bar-ul care a fost piesa cheie între începerea evenimentului și aperitiv) sau, ne-am dorit ca și invitații cu copii să se poată distra (animatorii au stat până când copiii s-au dus la culcare). Un alt detaliu important a fost că am vrut să separăm ringul de dans de zona de mese, astfel încât oamenii să poată avea o conversație normală la masă în timp ce ceilalți dansează; sau o mulțime de alte detalii la care e greu să te gândești dacă nu te-ai întâlnit cu ele, dar – vă spun din experiența mea – nu și imposibil.

Ce am făcut „așa cum se face” a fost cununia religioasă. Eu, nefiind neapărat religioasă, nu am ținut neapărat să îndeplinim acest task dar, pentru că nu am vrut nici să fiu o rebelă fără sens, am preferat să nu creez discuții sau să atrag prea multe întrebări. Dar totuși, nici pe asta nu am făcut-o ca la carte, pentru că a fost tot în aer liber (yes!). Din păcate, și ăsta a fost un lucru greu (pentru că nu prea găsești preoți deschiși la minte, care apreciază iubirea dintre oameni și atât), dar, again, nu imposibil. Am făcut amândoi un compromis (eu ortodoxă, el catolic), și ne-am cununat la greco-catolici. Și a fost foarte bine: scurt și la subiect, și mai ales, afară!

Ziua nunții a fost incredibil de frumoasă. Începând de la somnul nesperat de bun și de lung, până la faptul că am fost extraordinar de calmă (chiar am început să îmi fac griji că nu am intrat deloc în panică), totul a fost așa cum mi-am imaginat mereu că ar trebui să fie. Toți, dar absolut oamenii cu care am colaborat au fost super profi, și nu a trebuit să ne gândim la altceva decăt la starea noastră de bine – de fapt nici la aia nu m-am gândit, ci doar s-a întâmplat.

A doua zi, de obicei trebuie să te odihnești, să te întâlnești cu rudele și prietenii veniți de prin alte părți și să achiți datoriile – sau, celu puțin, asta am avut noi de făcut. Dar, nu am vrut, totuși, să trecem cu vederea un aspect important – food waste-ul. Sigur, o să ziceți că nunta-i doar o dată în viață și că ce mai contează puțină mâncare care rămâne și care, de cele mai multe ori, se aruncă. Chiar dacă am renunțat la sarmale și am creat un meniu care am sperat noi să se muleze pe nevoile oamenilor, tot a rămas foarte multă mâncare. A doua zi, nedormiți și lipsiți de energie, am făcut un mic ocol al drumului spre casă, și ne-am oprit și la asociația Timișoara 89, unde am donat mâncarea rămasă. Asta pentru că noi nu credem că lumea a început și s-a terminat cu nunta noastră – oamenii trăiesc și mor (uneori de foame) în toată lumea, fără să se gândească la noi, și am vrut ca evenimentul nostru să aibă un impact cât mai mic asupra mediului (am mai făcut și slte chestii pentru asta, ca de exemplu alegerea paharelor și paielor de carton în locul celor de plastic, sau alegerea alimentelor cultivate în zonă).

În următoarele câteva zile am fost atât de emoționată: efectiv începeam să plâng de bucurie la fiecare lucru pe care mi-l aminteam, dar și prea liberă: nu mai aveam nimic de făcut – plănuisem timp de doi ani jumate o nuntă și… trecuse. Yep, am trecut prin toate sentimentele, dar a meritat din plin!

În luna de miere nu am plecat încă (pentru că și pe asta am plănuit-o exagerat de mult timp), dar, ghici ce? Plecăm mâine! Așa că mă întorc la bagaj, și ne vedem pe Insta, cu toate detaliile și peripețiile despre 3 săptămâni într-un mini camper van (spoiler!).

Vă mulțumesc că/dacă ați citit până aici, și adaug mai jos pozele: