În primul rând, bine v-am găsit, după o lungă pauză de scris pe blog (observ acum că de la ultima postare a trecut, nici mai mult, nici mai puțin decât un an) – undeva, în lumea instagram-ului, a imaginilor și a video-urilor, am cam uitat de scris… Dar nu-i nimic, blog-ul se arată la fel de primitor ca și prima oară, și sper că veți fi și voi la fel!
Și, ca să trec la subiect, aș putea să intuiesc că întrebarea pe care o aveți, după ce ați citit titlul, este „ce a putut să nu-i placă? Doar s-a întors din Paradis”. Dacă o luăm așa, într-adevăr, Zanzibarul nu e un loc din care să ai motive să te întorci dezamăgit – plajele sunt imense, cu cel mai alb și mai fin nisip de pe lumea asta, de palimieri n-ai cum să te saturi, fructele sunt mai dulci ca nicăieri iar turcoazul oceanului Indian l-am mai văzut, până acum, doar în pietre prețioase (sau desene animate). Ce mai, Paradisul pe Pământ! Și totuși, mie nu mi-a plăcut. Bine, bine, dar de ce?
Și voi detalia.
Cel mai cinstit ar fi să încep prin a vă spune că Tanzania nu este prima țară din Africa pe care am vizitat-o, și nici prima țară cu un nivel de trai foarte scăzut în care am fost până acum. Cu toate că e în cealaltă parte a continentului, e de menționat faptul că am mai văzut Marocul, iar dintre călătoriile noastre, în a doua categorie s-ar putea încadra țări precum Armenia, Georgia, Vietnam sau Iordania. Unele dintre aceste călătorii le-am făcut exclusiv cu backpack-ul și stând cu cortul, iar în altele ne-am deplasat doar pe două roți, cu două ghiozdane mari pe care le căram mereu după noi, prin praf și căldură, mutându-ne dintr-un oraș (sau sat) în altul, în fiecare zi. Deci, cu alte cuvinte, nu suntem foarte greu de mulțumit și nici mofturoși în general, și nici când vine vorba de călătorii. Căutăm, însă, experiențe, și ceva care să ne miște.
În altă ordine de idei, mai e de menționat și faptul că acum, în pandemie, poți număra pe degetele de la o mână locurile în care poți călători în afara Europei (cred că nici în Europa nu sunt prea multe, de fapt, dar fie), fără carantină și fără restricții la întoarcerea în țară – Mexic, Dubai, Maldive și Zanzibar. Iar cumva, în mintea mea, finalistele au fost Zanzibarul și insulele Maldive (Dubai nu ne tentează, iar în ceea ce privește Mexicul, m-au speriat ultimele știri despre oamenii blocați în aeroport cu zilele), câștigând cel despre care înțelesesem că este perfect pentru „aventurieri”, ca noi.
Și aici trecem la un alt capitol destul de sensibil și subectiv (dar, până la urmă, nu orice experiență e trecută prin filtrul cerui care o trăiește?): la ce ne-am așteptat. Adevărul este că n-ar fi trebuit să ne așteptăm la nimic – lucru care ne-a ajutat să avem parte de călătorii minunate, atunci când am reușit să îl facem; adică să nu ne așteptăm la nimic. Dar acum, nu am reușit această performanță, și am pornit cu destul de multe așteptări – ne-am dorit să ne plimbăm în continuu (am avut o mașină închiriată pentru toată săptămâna), să cunoaștem localnici, să vedem locuri inedite, să mâncăm preparate cum nu găsim prin alte părți și, nu în ultimul rând, să fim uimiți. Sigur, aici a contribut și avalanșa de poze și postări ale persoanelor care au fost, recent, în Zanzibar, și care ne arată partea minunată a acestui loc (ăsta e și motivul pentru care am ales să expun, sincer, experiența mea, fiindcă am fost foarte frustrată să realizez că ceea ce vedeam pe instagram era, de fapt, doar un colț dintr-un întreg mult mai vast).
Mâncare specială și locală n-am prea găsit – doar fructe de mare la grătar și preparate indoneziene sau asiatice, dar nimic cu specific local; cu localnicii n-am reușit să interacționăm în mod real – doar dacă punem la socoteală situațiile în care se țineau după noi chiar și jumătate de oră, încercând să ne convingă să cumpărăm vreun serviciu sau obiect de-al lor, sau să le dăm bani (cumva ți-e și greu să te bucuri de Paradis, când vezi cum trăiesc oamenii ăia, de fapt). Cât despre plimbat, am vizitat orașul vechi (Stone Town), muzeul (sau, mă rog, camera) lui Freddie Mercury, am văzut vreo 4 plaje (dintr-o listă cu vreo 6 plaje inedite din Zanzibar), o insulă destul de drăguță (Nakupenda), o pădure tropicală (al cărei tur a durat o oră și jumătate), am mâncat la restaurantul The Rock, și cam atât. Cumulat, cred că am avut nevoie de o zi și jumătate ca să facem toate astea. Ce am mai fi putut să facem în plus, ar fi fost să vizităm o insulă cu țestoase în vârstă de 100-150 de ani (dar nu ne-am dorit neapărat o experiență de felul ăsta), sau să facem blue safari, adică să înotăm cu delfinii (but that’s a NO NO! Orice activitate care implică atingerea sau ținerea în captivitate a animalelor sălbatice, nu e pentru mine și consider că nu ar trebui să fie pentru nimeni altcineva – dar asta-i altă poveste).
Așa că, ceea ce ne-a rămas să facem în restul zilelor, după ce am vizitat sau vizionat cele menționate mai sus, a fost, bineînțeles, să stăm în resort-ul în care ne-am rezervat camera. În acest punct (dacă nu s-a întâmplat până acum), totul poate deveni foarte subiectiv. Dar nouă nu ne place să stăm; cu atât mai mult, într-un resort. Așa ceva nu e pentru noi sau, cel puțin, nu în perioada asta a vieții noastre. Ne place, într-adevăr, să ne relaxăm, să ne bucurăm de liniște, să facem baie în ocean și în piscină, să citim la umbra palmierilor, dar toate astea au o limită. Atunci când, prin ultimele două zile, astea erau singurele activități pe care le mai puteam face, ne-am cam săturat și de ele. Cu atât mai mult cu cât contrastul dintre ceea ce trăiam noi, în interiorul pereților înalți ai resort-ului în care stăteam, și ceea ce se afla în exterior, era enorm. Unii localnici probabil nici nu au apă curentă în casă (sau colibă, ce-o fi), iar noi savuram cocktail-uri pe șezlong în hotelul unor europeni. Not nice.
Dar aș vrea, totuși, să atrag din nou atenția asupra subiectivismului cu care povestesc toate astea. Există posibilitatea ca, dacă drumul nu ar fi durat 30 de ore (pe instagram povestisem la momentul respectiv cum, în aer fiind, după vreo 4 ore din zborul cel lung, ne-au anunțat că trebuie să ne întoarcem în Amsterdam din motive tehnice – cu KLM am zburat) sau poate, dacă nu ne-am fi luat vântul drona, sau dacă nu mi-ar fi fost rău de la diverse mâncăruri… ei bine, poate lucrurile ar fi stat diferit. Dar, ce aș vrea să scot în evidență, mai mult decât simplul „nu ne-a plăcut” ar fi că, de fapt, motivul pentru care nu ne-am mai întoarce (am glumit noi, nici pe gratis) este că o asemenea excursie nu ni s-a părut că merită (energia și finanțele depuse în ea).
Ne-au costat 1500 de euro drumul și cazarea (pentru două persoane), și acolo am mai cheltuit încă vreo 700 (pe mașina închiriată, mâncare și intrări la diverse obiective). Ah, și testele covid (câte 4 pentru fiecare persoană – PCR și test rapid, atât la dus, cât și la întors), care au costat și ele vreo 2000 de lei, în total – practic, cât o mică altă excursie *insert dying emoji here*. Și să nu uităm de drumul de 30 de ore (condus Timișoara – Budapesta, zbor Budapesta – Amsterdam, zbor Amsterdam – Zanzibar). Deci, aș putea zice că a fost un efort, în schimbul căruia așteptam altceva.
Dar, cum îmi place mic să cred, orice lucru are un scop și nu pot să spun că îmi pare rău pentru că am făcut această călătorie – a fost, în fond, o experiență din care cu siguranță am învățat ceva. Cel puțin să nu ne mai ghidăm după pozele de pe instagram atunci când ne alegem destinația de călătorie; asta cu siguranță am învățat! 🙂
În final, aș vrea să sper că nu luați de bună ce-am scris eu, și vă veți documenta în detaliu dacă vreți să mergeți în Zanzibar, dar mi-ar plăcea să cred că v-am ajutat în luarea unei decizii și în economisirea unor bani și neuroni, dacă în urma articolului meu v-ați dat seama că acest loc nu este pentru voi, așa cum nu a fost nici pentru noi.
Vă pup, și sper să ne auzim mai des pe aici (ăă, adică să fiu eu mai harnică)!
roxanapuris.blog 